Încercați să vă imaginați o fetiță atât de neastâmpărată încât se crede în centrul atenției mereu … Oricum, să vă explic eu, este greu, greu de imaginat, mai ales când este vorba despre natură. Această poveste este, în special, despre acest gând … nu veți auzi absolut nimic despre a fi un om „bun”. De fapt, tot ce veți auzi este plânsetul animalelor, care trebuie să sufere un asemenea șoc, o dramă. Povestea va începe cu „a fost odată, dar nu mai este”, în loc de „a fost odată ca niciodată”, din cauză că o mică băgăcioasă și-a băgat nasul său mare unde nu îi fierbe oala. Atât de grav este! 

Într-o seară frumoasă, răcoroasă și umedă, Sofi, o fetiță mică, cu păr blond, împletit în două codițe legate cu o panglică roz, stătea la fereastra camerei sale pline de haine aruncate și de păpuși dezmembrate: un picior pe pat, unul pe fereastră, mâinile erau undeva la sora sa, care încerca să le lipească împreună și să construiască o păpușă cu trei perechi de mâini. Cum sora sa nu găsise un picior și o mână, a decis să folosească un picior de cal și o mână de ceva animal exotic, un fel de felină. Înapoi la Sofi, tot ce voia ea era să ningă și să fie prima care calcă pe zăpadă. Oamenii se cred mereu „primii” la toate, dar, în natură, acest concept absurd nu există, toți pot face ce își doresc, când doresc.

În dimineața următoare, Sofi s-a trezit devreme. De obicei, nu o făcea, dar, în acea dimineață, auzise o privighetoare la fereastra sa. Ca orice pasăre, cânta frumos și mult. Dar nuuuuu, Sofi dorea ca toate animalele să dispară. O supărau și, cum tatăl ei era vânător, ea i-a cerut mereu să NU fie blând cu ele. Ideea este că, în general, animalele nu îi făcuseră niciodată vreun rău.

Aceasta era ziua în care Sofi se putea aventura în pădurea flambată – această pădure era plină de brazi pe jumătate arși și de copaci ușor vișinii – împreună cu robotul său asistent, Kevin (cum Sofi ura animalele, de ziua sa, a primit un companion robot). Aceștia ajunseră în pădurea dorită. Tot ce vedeau era zăpadă, foarte multă zăpadă, era ca un vis de iarnă, un film de Crăciun. Sofi s-a repezit spre partea cea mai plină de zăpadă a luminișului. Un om „bun” s-ar gândi înainte de a călca pe zăpada de aproximativ treizeci de centimetri. Sofi, pe de altă parte, a sărit direct pe zăpada perfect așezată și da, a fost prima, dar nu prima care să pășească pe zăpada pufoasă, ci prima care a căzut într-o baltă de apă înghețată, o apă murdară și plină de mâzgă lipicioasă.

Sofi observă deodată un grup de animale, privind-o cu uimire, și strigă „La ce vă holbați? Nu ați mai văzut niciodată vreun om?”, cu ura sa nesfârșită pentru animale și natură. Sofi își sună tatăl să vină în cel mai scurt timp posibil și să facă praf toate animalele. Tatăl său a ajuns în nici zece minute și a scos-o pe fetiță din apa rece în care căzuse. Aceasta i-a menționat că animalele erau responsabile pentru problemă. Tot ce își imagina ea era un cap de cerb cu coarne frumoase, pus la geamul casei sale sau în sufragerie. „Puf”, a sunat pușca, „Ping” a lovit o piatră. Tropăitul animalelor care fugeau speriate se auzea, dar niciunul nu era căzut la pământ.

Florile parcă râdeau de Sofi, care, în acel moment, era complet roșie, din cap până în picioare. S-a îndreptat spre ele și le-a smuls cu multă putere. Singurul animal rămas era o vulpe roșcată, care observa totul. Coada sa frumoasă se vedea de după tufișul cu bobițe mici de cătină, așezate aleatoriu …

Vulpea parcă o chema pe Sofi spre ea cu culorile sale aprinse. Sofi se apropie și atinse coada vulpii cu finețe, ca nu cumva să o sperie. Vulpea o privii pe Sofi, apoi privii tufișul și fugii în întunericul pădurii. Tatăl fetiței ridică arma spre vulpe, dar Sofi îi făcu semn să o lase jos. Tatăl făcu întocmai, iar un zâmbet îi apăru pe chip. Fetița se aplecă și observă un cuib frumos construit, cu trei ouă micuțe de privighetoare. Ridică cuibul și spuse „Poate că am văzut această lume în mod greșit, natura este creatoarea noastră și este responsabilitatea noastră să o protejăm și să o respectăm.” 

Sofi își dădu jos puloverul și puse ouăle în el „Tati, hai acasă!” Luă ouăle și plecă pentru că știa că mama-pasăre nu se va întoarce înainte ca ouăle să înghețe …

Poate că Sofi nu era chiar atât de rea, sigur că avea o inimă bună, dar, zic și eu ca narator, fiecare om, mai ales copiii, au o inimă de diamant, doar că învelișul acestuia trebuie să fie șlefuit cu o primă intenție bună!